Ceauşescu, Mareşalul Antonescu, Hitler, Wiesel şi generaţia tânără
Am ajuns ziua în care istoria nu se mai poate povesti. Pentru că „cineva” a crezut de cuviinţă că trebuie sa ştergem cu buretele chestii urâte care ni s-au întâmplat nouă ca popor, nouă ca oameni, nouă ca existenţă.
Deşi în Constituţie ni se garantează dreptul la liberă exprimare, un Preşedinte ales de popor, în virtutea unei Constituţii în vigoare, semnează și aprobă un text de lege care ne îngrădeşte dreptul la povestit.
Da, la povestit, pentru că nu facem altceva decât să povestim ce li s-a întâmplat bunicilor și străbunicilor noștri. Ciudat, nu e așa?
Pentru că Ceauşescu, Mareșalul Antonescu sau Hitler au existat şi fără să fim nevoiţi să nu-i mai pomenim, pentru ca ne-am luptat sa avem dreptul să vorbim când vrem şi cu cine vrem, să ne susţinem ideile şi să împărtășim simțămintele cui vrem și când vrem.
Sunt curios ce variante de poveşti ne oferă Guvernul, pentru a potoli setea de cunoaştere a copiilor noştri? Sau cum o sa umple golul de 45 de ani de comunism? Sau dacă mai avem voie să vorbim de Mineriadele lui Iliescu (care tot genocid au fost)?
Ar face bine ca Institutul Wiesel să-și vadă de treabă şi să nu încerce sa şteargă nimic. Pentru că aceste momente sunt un bun exemplu pentru generaţii, să nu le mai repete.
Sunt atâtea chestii grave care se întâmplă în România, încât acest subiect este un fel de frecţie cu Diana la picior de lemn.
