Povestea unei românce traficată în Spania: „Când te violează, taci, ca să nu te omoare”

„Când încep să te violeze, trebuie să taci, fiindcă nu vrei să te omoare. Trebuie să stai complet paralizată, așa suferi mai puțin. Dacă te împotrivești, n-ai nicio șansă împotriva a cinci bărbați“.

 

Amelia Țigănuș locuiește acum în Spania, dar și-a petrecut copilăria și adolescența în Galați, la sfârșitul anilor ’90. Când avea 13 ani, cinci băieți dintr-o gașcă locală au violat-o. Cartierul îi știa de golani, însă nu fuseseră niciodată arestați. Au violat-o în mai multe rânduri. Amelia spune că, la vremea aceea, era un lucru obișnuit în Galați.

„M-au amenințat, mi-au zis că părinții mei o să afle că sunt o târfă“, povestește ea . „Așa că le-a venit ușor să capete controlul asupra corpului meu“, continuă Amelia. Toată lumea îi știa.

„Nu i-am dat pe mâna poliției. Puține fete fac asta, fiindcă prietenii lor le-ar face viața un iad. Plus că societatea pune la îndoială vorbele femeii și zice că «trebuie să fi făcut ea ceva» sau «și-o merita»“. Când nu era în preajma bărbaților care căpătaseră control asupra ei, se întâmpla ca oamenii să o facă „târfă“, să o lovească și să o scuipe. „Toată lumea pusese pe mine o ștampilă pe care scria «curv㻓.

Părinții ei nu știau nimic despre toate astea. „Cea mai mare grijă a mea era să nu-i dezamăgesc. (…) Simțeam că făcusem ceva greșit. Mi-era frică că, dacă le spun, o să mă lase baltă“.  Erau multe fete în situația ei, spune Amelia, dar nu știau una de alta. „Era rușinos [să vorbești].“ S-a gândit să se sinucidă, dar n-a vrut să-și lase singură sora.

A părăsit școala. La 14 ani, a început să muncească într-o spălătorie auto, apoi într-un magazin.

„Apoi am început să-mi zic: «OK, sunt o curvă. Vreau să mă culc cu cât mai mulți bărbați.“ Îi era mai ușor să-și accepte viața dacă se culca cu cineva crezând că vrea să facă asta. Era un mod de a se apăra: „Sexul îmi dădea un soi de putere, dar nu una reală. Trăiam sexualitatea altora, nu a mea. Nu ne plăcea să ne zică cineva: «Ești o victimă». Pentru că e dureros să realizezi că ești o victimă“.

Avea 18 ani când un prieten din Galați a întrebat-o dacă n-ar vrea să se mute în Spania. Era 2002, și Spania se umplea deja de sute de mii de români care-și căutau de muncă pe-acolo, inclusiv pe piața prostituției.

„Alte fete ca și mine știau că în Spania și Italia pot face o grămadă de bani, fiindcă aici era cerere pentru prostituție“. Însă prietenul ei a vândut-o unui grup de traficanți pentru 3.000 de euro. A reușit să scape, dar s-a trezit singură în Spania, fără permis de muncă și fără bani, așa că a început să lucreze ca prostituată. Vreme de cinci ani s-a învârtit între bordeluri prin Spania, schimbându-și locul cam la fiecare două săptămâni. 90% din fetele care lucrau acolo erau românce, iar multe erau de prin Galați și Brăila, spune Amelia.

În perioada aceea, o prostituată câștiga în jur de 4.000 de euro pe lună. Dădea cam jumătate din ce câștiga către proxeneți, trimitea bani acasă și era pe jumătate liberă.

Marea majoritate a proxeneților erau români. Erau două feluri de personaje, explică Amelia: cei care foloseau violența psihică și cei care adăugau la asta violența fizică. Multe fete rămâneau pentru că peștii le amenințau că o să le facă rău celor de acasă, din România. Alții se asigurau de loialitatea femeilor ca iubiți sau soți. „Majoritatea fetelor care sunt traficate sau exploatate nu se consideră a fi victime“, explică ea.

Acum nouă ani, Amelia s-a lăsat de prostituție pentru a trăi cu prietenul ei român. „Voiam să am un job normal“, spune femeia. „Dar la o lună după ce pornisem pe calea asta, el mi-a cerut să mă duc iar la club, fiindcă nu-și putea găsi de muncă. Nici nu căutase, de fapt. După cinci ani, mă săturasem de prostituție și am zis: «Gata!»“ .Când a văzut că nu merge treaba, prietenul ei a plecat cu banii pe care ea îi câștigase.

Și-a găsit o consolare în studii. „Am citit cărți de psihologie (…) și am început să înțeleg ce mi se întâmplase. (…) Am hotărât să iau stigmatul ăsta de pe mine și să le spun și altora, pentru că mi s-a părut nedrept să tac.“

Piața prostituției, împărțită între românce și nigerience

Calle de la Montera e o stradă pietonală care taie centrul turistic al Madridului. McDonald’s-ul și cafenelele în aer liber sunt pline de pensionari europeni și americani care molfăie churros con chocolate, pe lângă sex shop-uri și cerșetori.

Pe sub copaci, pe lângă vitrine, așteaptă fete cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani. Poartă haine strâmte, pantofi cu toc, pantaloni scurți rupți și mestecă gumă. Uneori, se plimbă în sus și în jos, pe un traseu scurt. Vorbesc repede și se țin tare în timpul negocierilor.

Încercăm să vorbim cu prostituatele din România. Unele sunt aici de 15 ani, altele au ajuns de puțină vreme. Partea de sus a străzii – aproape de McDonald’s și de intersecția cu bulevardul Gran Via – e dominată de românce, iar cea de jos, spre Puerta del Sol, de nigerience.

Vorbim cu o brunetă de vreo 20 și ceva de ani. E mică, n-are mai mult de 1,5 metri înălțime. Spune că ocupă locul ăsta, unul bun, de șase luni. Ar fi de acord să vorbească timp de 15 minute pentru 50 de euro. Suntem doi, iar prețul ar fi cât pentru două partide de sex.

Cu un număr de prostituate ce variază între 40.000 de 100.000, potrivit unui raport al Universidad de Comillas, Spania e un soi de capitală a prostituției în Europa. Studiul estimează că cel puțin 30% din aceste femei sunt din România, dar numărul lor ar putea fi mai mare. Totodată, 1 din 5 bărbați spanioli recunoaște că plătește pentru sex.

Însă Legea prostituției din Spania menține această practică într-o zonă gri, după cum arată Magdalena Queipo de Llano, șefa departamentului internațional al ACCEM, un ONG care ajută victimele traficului. Legea Siguranței Cetățenilor din 2015 nu criminalizează prostituția, dar propune amenzi ce pot ajunge și la 30.000 de euro.

E o încercare de a scoate prostituția din stradă: noua lege încear–că să mute fenomenul din zonele în care vin plângeri din partea locuitorilor cartierelor, însă nu oferă alte spații pentru sexul pe bani.

„În loc să meargă în locuri pu-blice, clienții merg către bordeluri ce nu sunt recunoscute ca atare de autorități“, spune Silvia García, de la organizația Hetaira, specializată în apărarea drepturilor civile.

Sunt în jur de 1.600 de bordeluri în Spania, ce au statut de „cluburi“. E o zonă gri, în care femeile ce practică prostituția sunt angajate ca „ospătărițe“, astfel încă sunt obligate să plătească taxele. În micile orașe, o întreagă industrie gravitează în jurul acestui fenomen. Amelia Țigănuș afirmă că Spania e „un stat proxenet“. Femeile lucrează acum prin cluburi de noapte, pe străzi, prin preajma depozitelor. Unele pot fi găsite prin anunțuri și flyere. Multe sunt online și-și fac reclamă într-un mod asemănător agențiilor matrimoniale. „Asta poate da impresia că fetele sunt pe cont propriu, deși nu sunt“, precizează Queipo de Llano.

ACCEM a făcut un soi de portret-robot al victimei tipice a traficului de ființe umane în Spania. E vorba de femei cu vârste cuprinse între 23 și 27 de ani, românce. Însă puține dintre ele au destulă încredere și destul ajutor pentru a-și confrunta agresorii. Dintre cele care fug, multe nu-și iau timp pentru recuperare și încearcă să muncească în continuare pentru a-și întreține familiile, spune Marta González, coordonator ge-neral al Proyecto Esperanza. O parte din cazurile întâlnite de ea implicau fete provenite din orfelinatele românești. Copiii ajunși în aceste instituții continuă să fie extrem de vulnerabili, spune González.

„Made in Romania“: cea mai mare rețea de prostituție din Europa

Traficul de femei din România a crescut încontinuu între 2002 – când lumea a început să migreze pentru muncă – și 2010, când a atins vârful. În primii șase-șapte ani, mulți dintre cei care ajungeau la Madrid erau din Țăndărei, oraș cu 12.000 de locuitori, spune Marinela Ifrim, care lucrează cu ACCEM la Madrid. La vremea aceea, un român cheltuia și 10.000 de dolari pentru a obține viza și a călători în Spania. „Ajungeau cu datorii uriașe și, în primii ani, munceau ca să le acopere“, precizează Ifrim.

Și industria sexului începea să crească. Cel mai renumit grup de traficanți de persoane era condus de Ion Clămparu din Botoșani, zis „Cap de porc“, „Ion de Madrid“ sau „Fantoma“, care a fost timp de un deceniu cel mai căutat român de către autorități. Astăzi, fenomenul continuă, însă n-are aceeași amploare. Chiar dacă numărul cazurilor anchetate a crescut în 2015, asta ar putea fi din cauză că polițiștii au început să le depisteze mai repede. „Problema e însă că se întâmplă în continuare“, arată Queipo de Llano.

Majoritatea femeilor sunt din Europa de Est, însă „piața“ e invadată mai nou de femei din Nigeria. Rapoartele poliției spaniole vorbesc despre femei vândute traficanților de către iubiți, vecini sau chiar părinți, la prețuri cuprinse între 730 și 1.500 de euro. Într-un caz, o femeie era obligată să facă sex 24 de ore pe zi. O alta a fost tatuată cu un cod de bare pe încheietură, alături de care era trecută suma pe care o „datora“ grupării – 2.000 de euro.

O serie de noi legi împotriva traficului de persoane a ușurat eforturile anchetatorilor, însă numărul condamnărilor rămâne mic, spune González. Operațiunile anti-mafia ale serviciilor secrete, ale Interpol și Europol se concentrează pe activitățile marilor grupări infracționale. Însă acestea au fost înlocuite de la o vreme de grupuri mai mici – uneori familii – care exploatează una sau două femei. „Grupările infracționale mari se află în centrul atenției, însă cele mai mici nu par o amenințare prea mare și sunt lăsate deoparte, deși drepturile femeilor sunt încălcate în aceleași moduri“, arată González.

„Bărbații nu-și pun întrebări“

Amelia are acum 32 de ani, studiază psihologia și lucrează ca ospătăriță. E măritată, locuiește în Țara Bascilor și pledează împotriva politicilor spa-niole cu privire la prostituție. „În Spania, consumul de prostituție nu e pus în discuție. În România, violența sexuală nu e subiect de discuție. Atâta timp cât femeile sunt considerate obiecte ce pot fi folosite și abuzate, orice luptă instituțională e inutilă“, povestește ea.

„Nu-mi place țara mea. Nici oamenii ei, nici mentalitățile ei“, spune Amelia Țigănuș. „Mă doare gândul la familia mea, la orașul meu, la oamenii din jurul meu și tot restul. Mă face să-mi amintesc că erau cu toții complici, că nimeni nu făcea nimic să oprească asta. Poate că totuși n-aveau uneltele necesare ca să înțeleagă ce se petrece și să fie mai corecți față de mine…“.

Uneori adoarme cu lumina aprinsă, pentru că nu vrea să fie întuneric în jur când se trezește și să nu înțeleagă unde se află. E însă o supraviețuitoare: „Am reușit să depășesc trecutul ăsta și să devin mai puternică. Sunt curajoasă, dar, mai presus de curaj, sunt dispusă să schimb situația“.

 

Sursa: România Liberă